Pe Calea Victoriei, la începutul secolului XX (audio)

Bine v-am regăsit, bravi crononauți. Dacă mă ascultați și azi e semn că sunteți gata să pornim într-o nouă călătorie în timp. V-am promis în urmă cu ceva vreme că am să vă invit la plimbare pe una dintre cele mai importante străzi din București, pe care toți ați trecut măcar o dată în viața voastră. Nu se poate să nu o știți, de obicei e foarte aglomerată și mămicile și tăticii voștri nu prea o iau pe acolo decât dacă n-au încotro.

Și știți de ce? Pentru că e o stradă cu sens unic și cu multe semafoare și cu multe treceri de pietoni și, credeți-mă, șoferilor nu le plac nici semafoarele, nici de pietoni nu sunt foarte încântați. Dar noi, pentru că putem călători în timp, vom ignora indicatoarele de sens unic și ne vom plimba pe această foarte importantă stradă în direcția opusă celei cu care v-ați obișnuit. N-o să fie mai puțin aglomerată, nici mai puțin periculoasă, dar strada aceasta despre care vă povestesc e una dintre cele mai vechi din oraș, ba chiar, cei ce iubesc Bucureștiul spun că e inima lui… V-ați dat seama despre ce stradă e vorba? Sper că da. Vă invit azi pe Calea Victoriei.

Toată lumea la bord! Poftiți, vă rog, în Imaginomobil! Luați loc pe scaunul pilotului, nu uitați ochelarii de imaginație și să ne întoarcem în istorie, un pic mai departe decât secolul XX. Vă invit la începuturile Căii Victoriei, la 1692. Sunteți gata? Pornim! Rotiți scaunele! O dată la stânga, de șase ori la dreapta, de nouă ori la stânga, de două ori la dreapta…

Are mai puțin de trei kilometri și este un amestec de istorie și modernitate. La începuturile sale nici măcar nu făcea parte din oraș. I se spunea Ulița cea Mare sau Drumul Brașovului. În urmă cu mai bine de trei sute de ani, boierul Brâncoveanu, domnitorul Țării Românești a poruncit să se construiască un drum de la moșia sa de pe Malul Dâmboviței, până la cea de la Mogoșoaia.

Și pentru că avea să fie drumul pe care umbla domnitorul, a cerut să fie pavată cu scânduri groase și lungi de lemn, ca să scape, o dată pentru totdeauna, de noroaiele în care se înecau la acea vreme deopotrivă și bucureștenii dar și caii lor… Așa se face că această stradă ce trebuia să lege cele două proprietăți ale boierului Brâncoveanu a primit denumirea de Podul Mogoșoaiei. În timp bârnele de lemn au fost înlocuite mai întâi cu piatră de râu și apoi cu piatră cubică adusă din Scoția iar la

începutul secolului 20 a fost prima stradă asfaltată din București. Dar să nu ne grăbim. De la finalul secolului al XVIII-lea și până în perioada interbelică, Podul Mogoșoaiei a devenit una dintre cele mai frecventate și selecte străzi ale Capitalei. S-au ridicat biserici, case boierești, mănăstiri, mici prăvălii, magazine de lux, restaurante, hoteluri, cafenele și instituții de cultură, apoi Palatul Regal și alte instituții de stat. Construcțiile de pe această stradă au apărut de-a lungul timpului, sunt inegale ca mărime și au stiluri diferite, dar așa a fost dintotdeauna, și așa e și în ziua de azi.

După ce la 8 octombrie 1878, armata română își face intrarea triumfală în Capitală, în urma victoriei din Războiul de Independență, Podul Mogoșoaiei primește numele de Calea Victoriei, nume păstrat până în prezent. Trebuie să știți, dragi crononauți, că iluminatul public în București a început cu această stradă. Mai întâi au fost felinarele cu păcură sau rășină, apoi cele cu gaz aerian. Tot aici a fost construit primul zgârie-nori din oraș, prin anii 1930, dar despre asta vă voi povesti puțin mai târziu.

Să pornim așadar la plimbare, de pe malul Dâmboviței, în sus, spre Piața Victoriei. În aprilie 1928, ziarul american The New York Times scria despre Calea Victoriei că este ca „un magnet invizibil‟ pentru toți vizitatorii Bucureștiului. Promenada pe Calea Victoriei făcea parte din agenda zilei pentru toate persoanele importante, pentru toți cei ce doreau să fie văzuți și remarcați. De două ori pe zi, înaintea prânzului și înaintea cinei, trotuarele sale deveneau neîncăpătoare. Mulți dintre bucureștenii ce se înghesuiau pe Calea Victoriei erau nevoiți să coboare în stradă.

Puțini se gândeau la riscul de a fi loviți de trăsurile trase de cai sau de numeroasele automobile care circulau imprudent și cu viteză. „De remarcat printre cei care frecventează Calea Victoriei sunt ofițerii români, în tot felul de uniforme nou-nouțe, care obișnuiesc să-și salute camarazii de arme, dar și prietenii civili, cu o politețe ieșită din comun. De asemenea, este plin de fete frumoase. Nu-i de mirare că vizitatorii străini nu pot sta departe de Calea Victoriei‟, scria prestigiosul ziar american în 1928. Multe din clădirile rămase în picioare din acele vremuri au avut la început alte destinații. De exemplu, Muzeul Național de Istorie a fost de fapt Palatul Poștelor și

Telegrafului, inaugurat la 1900, deodată cu Palatul Casei de Depuneri, Consemnațiuni și Economie, pe care voi îl știți probabil sub denumirea de Palatul CEC. Magazinul Victoria de astăzi se numea în acele timpuri Galeriile Comerciale La Fayette, unul dintre cele mai importante magazine de lux din București.

Prima Bursă de Valori a capitalei a avut sediul într-una din clădirile de peste drum de Galeriile La Fayette, într-un pasaj ce lega Calea Victoriei de cealaltă arteră importantă a capitalei, strada Lipscani. Acest pasaj este unul dintre cele mai frumoase locuri din București. Se numește Pasajul Macca-Villacross și e unic datorită formei sale de potcoavă și acoperișului cu vitralii. Deși azi poate părea un spațiu cam înghesuit, locul acesta are un farmec aparte și merită vizitat într-o duminică de vară, dacă se poate spre asfințit, când lumina e și mai dulce decât de obicei. Un pic de umbră într-o zi fierbinte, un pahar de limonadă rece și puțină liniște în inima orașului, vor construi poate și pentru voi o amintire pentru totdeauna.

Cercul Militar Național, una dintre cele mai frumoase clădiri de pe Calea Victoriei a fost ridicat pe locul fostei mânăstiri Sărindar. „Gazeta ilustrată" unul dintre ziarele vremii, scria că aceasta este „podoaba arhitecturală a țării (…), cel mai frumos, cel mai impunător din toate palatele cu care, în ultimele decenii, știința și simțul estetic al marilor arhitecți români și străini au înzestrat România". Puțin mai sus de Cercul Militar este Hotelul Capitol iar peste drum de acest hotel, Casa Capșa, unul dintre locurile cele mai încărcate de istorie din București. Aici era
locul de întâlnire al lumii bune din București. Aici se povesteau viitoarele cărți, se scriau povești de dragoste, „se alcătuiau guverne" și se puneau la cale treburile statului. Casa Capșa a fost renumită pentru deserturile sale speciale, dar despre asta vom povesti într-o altă călătorie.

100 de metri mai încolo, veți găsi două teatre, față în față. Sala Savoy a Teatrului de Revistă Constantin Tănase și una dintre cele mai elegante săli de spectacol din București: Teatrul Odeon. La începutul secolului 20, în sala Savoy a început să joace Compania Cărăbuș, condusă de celebrul actor de comedie Constantin Tănase. Constantin Tănase a lansat un gen nou de spectacol în București: cabaret și divertisment. Teatrul Odeon a fost ridicat în 1911 pe locul grădinilor Ghica și s-a numit inițial Teatrul de Comedie.

Iată că am ajuns în sfârșit la primul zgârie-nori construit în București, Palatul Telefoanelor, inspirat din arhitectura americană a începutului de secol 20, grav avariat în timpul bombardamentelor și recent renovat, deși acum nu mai pare la fel de impozant, a fost până în anii 1970 cea mai înaltă clădire din București.

Pe locul actualului Hotel Novotel a fost sediul primului Teatru Național, distrus de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial. Îi mai puteți vedea astăzi doar fațada reconstruită la intrarea în hotel.

Mergem înainte spre Palatul Regal, azi Muzeul Național de Artă. Palatul Regal are o istorie veche de mai bine de 200 de ani, i-a adăpostit pe domnitorii Țării Românești și pe Regii României Mari, a trecut prin incendii în timp de pace și bombardamente în vreme de război și este și astăzi mărturia epocilor trecute. Clădirea „Fundației Universitare Carol I", dată în folosință în 1914, refăcută și modernizată este astăzi biblioteca Centrală Universitară.

Vedeți, e atâta istorie pe Calea Victoriei, nu suntem nici măcar la jumătate și poate ați obosit. Putem să ne odihnim puțin în parcul din fața Ateneului Român. Pentru că suntem încă la începutul secolului XX, încă putem admira busturile unor mari oameni politici, de cultură sau artiști români, care au fost înlăturate de comuniști după 1944.

Pornim din nou la plimbare și trecem pe lângă Hotelul Athenee Palace, și el una din minunile vremii, dar nu ne oprim, mergem Palatul Romanit, azi Muzeul Colecțiilor de Artă, la vremea plimbării noastre însă era sediul Ministerului de Finanțe.

Trecem pe lângă Grădinile și Clădirea Academiei Române și ne îndreptăm spre Palatul Cantacuzino, pe care voi îl cunoașteți drept Muzeul Enescu. A fost construit în perioada 1898-1900 pentru Grigore Cantacuzino, unul dintre cei mai bogați români de la începutul secolului XX, personalitate marcante a politicii din acea vreme. În acest palat se organizau baluri și serate extraordinare. Printre oaspeții de vază ai acestor evenimente se număra și compozitorul George Enescu, cel căruia îi este dedicat actualul muzeu.

Ne vom opri aici, aproape de capătul Căii Victoriei, să privim la eleganții musafiri ai Marucăi Rosetti și ai lui Grigore Cantacuzino, și înainte să ne urcăm în Imaginomobil, vă invit să vă mai ștergeți o dată lentilele ochelarilor de imaginație și să vă lăsați purtați pe aripile muzicii, înapoi în secolul 21! Rotiți scaunele! De două ori la dreapta, o jumătate spre stânga, o dată la dreapta, de opt ori la stânga!

Vă mulțumesc că m-ați însoțit în călătorie! A fost o plimbare mai lungă, dar sper că acum veți privi Calea Victoriei cu alți ochi!

Poate veți recunoaște clădirile despre care v-am povestit. Poate veți zâmbi umbrelor din alte vremuri. În următoarea noastră expediție în timp, vă invit la un tur al cofetăriilor din Bucureștiul începutului de secol. Pe curând!

autor: Andreea Demirgian

sursa foto: Biblioteca Academiei Române