Școala de la începutul secolului 20 (audio)
Bine v-am regăsit, dragi copii, la o nouă călătorie în timp, spre începuturile secolului 20. Sper că sunteți gata să vă urcați în imaginomobil. Nu uitați să vă luați ochelarii de imaginație și să le spuneți părinților să nu-și facă griji pentru voi, pentru că mergeți la școală.
Da, da, știu că abia ați început școala și m-am gândit că poate sunteți curioși să aflați cum se făcea carte în urmă cu 100 de ani. Dacă ați citit Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă sau poate schițele lui Ion Luca Caragiale, știți deja câte ceva despre școala de la sate și de la orașe din secolul 19. Vremurile despre care povestesc cei doi mari scriitori au fost foarte importante pentru școala românească. Abia avusese loc mica unire, adică două dintre principatele române, Moldova și Țara Românească, se uniseră sub sceptrul unui singur domnitor, Alexandru Ioan Cuza, în 1859. Acest domnitor a hotărât că primii patru ani de școală sunt obligatorii pentru toți copiii.
Aproape 60 de ani mai târziu, după Marea Unire, când celor două principate li s-au alăturat Transilvania, Banatul și Bucovina, școala a jucat un rol important în formarea unei noi societăți, unită cu ajutorul culturii naționale și a limbii române. S-a creat atunci aşa numita «zonă culturală», pe o suprafaţă de 50 de kilometri lângă graniţele noului stat. Dascălii care predau în această zonă trebuiau să organizeze diverse manifestări cu caracter românesc, făceau ore suplimentare cu adulţii, dirijau coruri, organizau excursii în spaţiul simbolic al naţiunii. Scopul lor era să îi ajute pe românii din noile provincii să simtă că aparțin spațiului românesc.
La începutul secolului 20, în școlile românești se studiau “cetirea”, “scrierea”,
“exprimarea gramaticală”, “aritmetica” şi “geometria”, “ştiinţele naturale”, “cântul” şi “gimnastica”. Erau și cursuri complementare ca “lucrul manual” și
“buna gospodărire a casei”. Fetele și băieții mergeau la școală împreună până la vârsta de 12 ani, dar nu aveau voie să stea în aceeași bancă. În satele mai sărace, uneori preotul era și învățător. La sate nu existau uniforme, dar copiii trebuiau să fie îmbrăcați curat și să vină la școală încălțați. Poate vi se pare ciudat, dar în trecut, mulți copii primeau prima lor pereche de ghete atunci când începeau școala.
În școlile de prestigiu de la oraș, uniformele erau obligatorii. Regulamentul școlar era foarte sever și trebuia respectat cu strictețe. Profesorii era foarte respectați în perioada interbelică. Un profesor bun putea să predea atât la liceu, cât şi la facultate. Existau și școli particulare pentru fete, numite pensioane, dar și școli militare și școli de meserii pentru băieți. Elevii acestor școli speciale locuiau pe timpul anului școlar în internate construite de multe ori în apropiere de sălile de clasă.
Haideți să vizităm unul dintre cele mai importante pensioane de fete din București, Școala Centrală de Fete. Acest pension, numit inițial Pensionul Domnesc pentru Fete, a fost înființat în 1851, se mândrea cu educația aleasă și disciplina riguroasă oferită elevelor sale. Fetele care erau trimise la pension învățau pe lângă materiile obișnuite și noțiuni de gospodărie, bune maniere, dansuri moderne dar și cum să devină neveste perfecte. Ziua începea la ora șase dimineața pentru fetele din internatul Școlii Centrale. După toaleta de dimineață și ordonarea dormitoarelor, urma ceaiul de la ora șapte. După micul dejun, fetele aveau cinci ore de cursuri, cu recreaţii de 10 minute, până la ora 1, când se lua prânzul. Recreația mare dura până la ora trei după-amiaza, când fetele se apucau de teme. Apoi, până spre ora șapte, elevele se pregăteau pentru lecțiile de a doua zi. Stingerea în dormitoare se dădea cel târziu la 9 seara.
Dar să nu credeţi că totul era strict, sever, trist. Tinerele eleve ale școlii centrale învăţau sâmbăta seara, să danseze. Şi nu orice, ci foxtrot şi tango: învăţau paşii una de la alta, în timp ce una dintre elevele mari cânta la pian cântece la modă.
Din păcate, în timpul Primului Război mondial, în timpul ocupației germane, Școala Centrală de Fete a fost transformată în spital și apoi în sediul Poștei Române. După 1918, a redevenit una dintre cele mai importante școli din București. Chiar dacă nu mai este un pension cu internat, astăzi Școala Centrală figurează printre liceele de elită ale României.
În perioada interbelică, ministrul educației a fost Constantin Angelescu, un chirurg renumit, cu studii la Paris. Contemporanii săi l-au numit „doctorul cărămidă“, pentru că pe timpul lui s-au construit peste 7.000 școli. Învățământul primar era gratuit dar obligatoriu. Părinții care nu-și lăsau copiii să meargă la școală puteau fi amendați de stat.
Pentru copiii care după patru ani nu mai urmau cursurile şcolii, era prevăzută o perioadă de trei ani pentru cursuri practice, orientate spre meserii cu specific tradiţional. Astfel, toți copiii mergeau obligatoriu la școală timp de cel puțin şapte ani. Şcolile trebuiau să aibă grădini care erau cultivate și îngrijite de elevi. Susţinerea acestor şcoli cădea de multe ori pe seama comunelor care trebuiau să asigure dotarea școlilor și a bibliotecilor sătești și funcționarea lor. Acest lucru nu era simplu de făcut pentru că de cele mai multe ori, comunele erau destul de sărace. Nu toți copiii treceau clasa, așa se face că în aceeași clasă erau elevi de vârste diferite. Din păcate, doar 1% din copiii de la sate făceau mai mult de 4 clase. Foarte puţini ajungeau la liceu, taxele fiind de zeci de mii de lei pe an. Până în anii cincizeci, educația primită de către copii de vârstă școlară de la țară era diferită de ceea ce se preda în școlile de la oraș. Pentru că diferențele puteau fi foarte mari, elevii din școlile rurale care se transferau în școlile urbane trebuiau să repete anumiți ani, pentru a putea ține pasul cu colegii lor de la oraș.
Instituţia cea mai importantă a învăţământului românesc a fost liceul. În momentul în care terminau liceul, elevii români erau mici enciclopediști, pentru că aveau cunoştinţe esenţiale din toate domeniile.
Unii părinţi mai înstăriţi și-au păstrat obiceiul de a-şi educa acasă copilul, aşa cum se făcea în perioada în care nu existau prea multe instituţii de învăţământ. Aproape fiecare liceu avea 5-6 elevi care susţineau examenul de Bacalaureat după ce învățaseră acasă, cu profesori particulari.
Numit și “examenul de maturitate”, Bacalaureatul era cel care atesta cunoştinţele, nu neapărat liceul urmat. Elevii liceelor particulare susțineau Bacalauretul la liceele de stat sau la Universitate. Pentru ca nici un elev să nu fie favorizat în timpul examinărilor orale, examinatorii erau întotdeauna veniți din afara școlii. Examenul începea de dimineață la prima oră. Profesorii erau așezați la mese, toți în aceeași sală. Elevii treceau pe la fiecare profesor și răspundeau întrebărilor din toată materia studiată în liceu. Până în 1944, diplomele de Bacalaureat erau semnate de rege și reprezentau un motiv de mândrie.
Ei, copii, vă puteți imagina elevi în școlile începutului de secol al României Mari? Sper că povestea pe care v-am împărtășit-o azi a făcut un pic de lumină asupra istoriei școlii românești. Dacă v-a plăcut, spuneți-le povestea asta și colegilor voștri. Dar nu uitați să le oferiți ochelarii voștri de imaginație. Fără un strop de fantezie, le va fi greu să vă creadă pe cuvânt.
Lasă un răspuns