Crăciunul începutului de secol

Bine v-am regăsit, dragi copii, la ultima călătorie în timp. În curând se încheie anul 2018 și odată cu el, și poarta noastră spre începutul secolului trecut se va fereca.
Voi, ce mai faceți? A trecut pe la voi Moș Nicolae? V-a lăsat daruri în ghetuțe? Câți dintre voi au găsit o nuielușă împodobită cu panglici? Copiiilor mei nu le-a adus Moșul nuielușe, dar voi să știți că în multe case românești, în dimineața de 6 decembrie își fac apariția bețele astea.

Nu înseamnă că au fost copii răi în acea casă, e doar o aducere aminte că trebuie să fiți cuminți în tot timpul anului, nu doar cu câteva zile înainte de Crăciun. Bradul l-ați împodobit deja? Sau așteptați Ajunul? Dar colindele le-ați învățat? Timpul acesta care vine, dragii mei, e un timp magic. E un timp al speranței, un timp în care orice gest are o semnificație și poate influența viitorul.
Dar să pornim în călătoria noastră finală. Luați-vă ochelarii de imaginație și haideți să ne întoarcem și mai departe în timp: spre sfârșitul secolului 19, când primul rege al României, Carol 1, împreună cu regina sa, Elisabeta, au aprins luminile bradului de Crăciun pentru prima oară pe pământ românesc.

Anul este 1874, în Ajunul Crăciunului. În Sala Tronului din Palatul Cotroceni, Principesa Elisabeta a împodobit nu unul, ci 14 brazi frumoși de la Peleș, cu flori de hârtie, ornamente de la Nurnberg, din Germania și … cu multe lumânărele colorate. La ora 18,00, Regele Carol I şi Regina Elisabeta sunt gazdele unei petreceri de la care invitații nu își pot permite să lipsească. Nu doar elitele se bucură de Crăciun la Palat, ci toți oamenii care lucrează în slujba regelui. Mitropolitul și alți câțiva înalți prelați vor oficia slujba din Ajunul Crăciunului la Cotroceni. După împărțirea darurilor, personalul se va retrage și la masă vor rămâne doar familia regală și demnitarii Curții. La ora 11 cel mai târziu, petrecerea se va încheia.

Să ne oprim acum la destinația noastră favorită: începutul secolului 20. 1917 e un an greu pentru România, un an în care curtea regală se refugiase la Iași, iar Regina Maria împacheta cadouri, dar nu pentru copii, ci pentru soldații aflați pe front. Iată ce scria Regina în jurnalul său: „Ziua de Crăciun! De obicei era o zi plină de flori; toţi prietenii şi cunoştinţele mele îmi trimiteau flori. Casa noastră era parcă o grădină.

Aici (la Iași) nu se poate găsi cu nici un preţ o floare, nici măcar cel mai mic buchet de toporaşi. La 11:00 a avut loc o slujbă oficială la Mitropolie. Inainte şi după, muncă şi iar muncă, căci trebuia să sfârşim pregătirea pachetelor de Crăciun. In această seară am trimis pe front 3.000 de pachete, 400 au fost trimise inainte regimentului meu şi mai sunt 1.000 gata pregătite pentru spitale iar noi lucrăm fără clipe de răgaz.”

Anul următor o găseşte pe regină tot în slujba românilor aflaţi pe front. „Luni, 24 decembrie 1918: Ajunul Crăciunului la români. Multe de făcut, foarte ocupată, adunând cât de multe daruri este posibil în aceste împrejurări dificile. Am reuşit mai mult sau mai puţin, să găsesc câte ceva pentru fiecare, şi lucruri drăguţe pe deasupra. Dejun şi o mică slujbă la Vechiul Palat, potrivit obiceiului. La opt mare dineu cu toată casa noastră. Am avut doar un mic brad de Crăciun pe bufet şi darurile modeste au fost date din mână în mână. După dineu ne-am schimbat cu toţii în costume naţionale româneşti şi am plecat la o mare serbare dată de familia Chrissoveloni, sub patronajul meu, pentru soldaţii francezi, englezi şi români. Ne-am întors în jur de 1:00 cu sentimentul că totul a fost un success”, scrie regina Maria.

Ce se întâmpla însă în vreme de pace, în casele românilor, de Crăciun? La oraș se propagau ușor, ușor obiceiuri din marile capitale europen. Datorită originii germanice a Casei Regale a României, obiceiurile teutone au fost importate și la noi. Nu doar bradul împodobit, ci și faimosul calendar de Advent, cu micile cadouri primite în fiecare zi până la Crăciun și stelele și inimioarele de turtă dulce… În Micul Paris, continuau promenadele pe Calea Victoriei, pentru cumpărături din marile magazine. Pe șoseaua Kisellef, bătăile cu bulgări, între oameni mari, nu doar între copii, erau ceva obișnuit. Petrecerile se țineau lanț în casele afaceriștilor și industriașilor, care se întreceau în fast și surprize pentru invitați.

Brazii de Crăciun erau deja un obicei bine împământenit, la început în familiile cu stare și apoi în rândul micilor comercianți și meseriași, pentru ca în anii interbelici să devină de nelipsit în toate casele. Împodobit cu „panglicile cele mai sclipitoare, cleştii şi lumânările colorate, jucărioarele cele mai hazlii şi pachete cu tot felul de cofeturi (dulciuri)” – bradul a cucerit România rapid, fiind răspândit chiar de școli și de instituțiile statului.

În acea vreme, postul Crăciunului era ținut cu sfințenie, considerându-se că aceasta era curățirea sufletului pentru primirea Domnului. În apropierea sărbătorii Crăciunului, oamenii își primeneau casele și își înoiau hainele, și-n toate gospodăriile, se pregăteau bunătățile pentru sărbători. Copiii își învățau colindele cu mult timp înainte și se strângeau în cete cu care, în Ajun porneau să ureze din casă în casă. Copiii mahalelor nu se deosebeau de cei din sate, fiind descrisi cu picioruşele îngreunate de cizmuliţe sau de şoşoni, cu paltonaşele aproape până la glezne, înfofoliţi cu şaluri de lână până peste nasuri, cu căciuli ţuguiate de oaie înfundate pe ceafă şi pe sprâncene, cu desagile de covrigi pe umăr şi cu mânuţele înmănuşate în lână şi înfundate în buzunare, luptând din greu cu zăpada moale ce cădea fără contenire din văzduh…

Cei mai mititei colindau pe lumină, cei mai răsăriți așteptau lăsarea întunericului. Pentru urările pe care le făceau pe la casele oamenilor, colindătorii primeau nuci, mere si covrigi, rareori câte un bănuț de aramă. Toate familiile cumpărau sute de covrigi, ca să fie pregătiți pentru rândurile de colindători ce aveau să se perinde până în zori, cu Stele poleite în mâini.

În ziua Crăciunului, după slujba de la biserică, în toate casele din București găseai pe mese fripturi de porc, vin roșu, sarmale și traditionalii cozonaci. După masa copiii ieșeau la derdeluș, iar părinții și bunicii mergeau pe la prieteni unde vorbeau sau petreceau.

În satele românești, Crăciunul era așteptat cu bucurie și speranță. Nu era o sărbătoare a cadourilor, ci a Nașterii Domnului, repovestită în colinde. În anumite zone din Transilvania, se juca Viflaimul, povestea drumului Mariei și a lui Iosif la Bethleem, nașterea lui Iisus și venirea Magilor de la Răsărit. La slujba de Crăciun participa tot satul, deși ea se întindea târziu în Noapte. Dar toată lumea aducea la biserică bucatele pregătite pentru a doua zi, pentru masa de Crăciun, ca să fie sfințite.

Pe lângă cozonaci, se coceau colaci ce erau împărțiți la biserică nu doar celor nevoiași, ci și nașilor sau altor rude importante din familie. Colindele nu erau aceleași pentru toată lumea. Într-un fel li se ura fetelor și feciorilor, altfel sunau colindele la casele cu copii mici, erau urări speciale pentru nași și pentru părinți. Iar colindatul nu se termina de Crăciun, ci în prima zi a Anului Nou, când copiii mergeau cu sorcova iar flăcăii porneau prin sate cu plugușorul, să ureze belșug și sănătate.

Voi mergeți cu colindul? V-ați pregătit stelele și sorcovele pentru Anul Nou? Am să închei călătoriile noastre în timp, spre începutul secolului 20, cu câteva urări, pentru voi, copiii secolului 21:
Să fiți sănătoși și să rămâneți frumoși! Să vă învățați istoria și să nu-i repetați greșelile. Să purtați mereu, în buzunarul de la piept, ochelarii de imaginație.

Vă mulțumesc pentru aventurile în care m-ați însoțit! Rămâneți cu bine.

sursa foto: Pexels.com

0 raspunsuri

Lasă un răspuns


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.